Aspecte teoretice cu privire la îmbătrânire Îmbătrânirea este un fenomen complex, reprezentând trecerea treptată şi inevitabilă a organismelor vii în starea de bătrâneţe şi este unul din procesele fundamentale care caracterizează materia vie, de aceea nu poate fi explicată printr-o singură teorie. Totodată, îmbătrânirea constituie un fenomen universal, care trebuie investigat nu numai ca o etapă terminală a ontogenezei, ci ca un proces dinamic şi complex cu debut latent şi la vârste fragede. Marea responsabilitate a fenomenului rezultă din tipuri de intensităţi diferite de îmbătrânire: a) îmbătrânirea fiziologică, unde vârsta biologică este armonizată cu cea cronologică; b) îmbătrânirea nefiziologică - în care vârsta biologică depăşeşte vârsta cronologică; c) îmbătrânirea patologică, care amplifică îmbătrânirile nefiziologice; d) patologia specifică senescenţei, care agravează îmbătrânirile "nefiziologice" şi contribuie la îmbătrânirea patologică. Cauzele senescenţei trebuiesc diferenţiate de efecte, iar aceasta rămâne o problemă actuală în cercetarea şi terapia fenomenului involutiv, gerontologiei, geriatriei şi psihologiei. Astfel, s-au diferenţiat două categorii de teorii care încearcă să explice procesul îmbătrânirii: - prima categorie consideră îmbătrânirea ca fiind consecinţa acumulării evenimentelor şi leziunilor aleatoare ce scad capacitatea organismului de a menţine echilibrul fiziologic; - a doua categorie consideră îmbătrânirea un rezultat al unui program de dezvoltare controlat genetic plecând de la ipoteza că îmbătrânirea este programată pe baza informaţiei înscrisă în anumite gene. Tot referitor la îmbătrânire, Spencer A. Rothus (1989), arată că ereditatea are un rol important în acest proces, astfel acei oameni ai căror părinţi şi bunici au trăit până la 80 - 90 de ani au o şansă mai bună de a atinge şi ei această vârstă.

Aspetti teorici dell'invecchiamento L'invecchiamento è un fenomeno complesso, che rappresenta il passaggio graduale e inevitabile degli organismi viventi alla vecchiaia ed è uno dei processi fondamentali che caratterizzano la materia vivente, quindi non può essere spiegato da una singola teoria. Allo stesso tempo, l'invecchiamento è un fenomeno universale, che deve essere indagato non solo come stadio terminale dell'ontogenesi, ma come processo dinamico e complesso ad esordio latente e in età precoce. La grande responsabilità del fenomeno deriva da diversi tipi di intensità di invecchiamento: a) invecchiamento fisiologico, dove l'età biologica è armonizzata con quella cronologica; b) invecchiamento non fisiologico - in cui l'età biologica supera l'età cronologica; c) invecchiamento patologico, che amplifica l'invecchiamento non fisiologico; d) patologia specifica della senescenza, che aggrava l'invecchiamento "non fisiologico" e contribuisce all'invecchiamento patologico.Le cause della senescenza devono essere differenziate dagli effetti, e questo rimane un problema attuale nella ricerca e terapia del fenomeno involutivo, gerontologico, geriatrico e psicologico. Pertanto, sono state differenziate due categorie di teorie che cercano di spiegare il processo di invecchiamento: - la prima categoria considera l'invecchiamento come conseguenza dell'accumulo di eventi casuali e lesioni che diminuiscono la capacità dell'organismo di mantenere l'equilibrio fisiologico; - la seconda categoria considera l'invecchiamento come il risultato di un programma di sviluppo geneticamente controllato basato sul presupposto che l'invecchiamento sia programmato sulla base di informazioni scritte in determinati geni. Riferendosi anche all'invecchiamento, Spencer A. Rothus (1989) mostra che l'ereditarietà gioca un ruolo importante in questo processo, quindi quelle persone i cui genitori e nonni hanno vissuto fino a 80-90 anni hanno maggiori possibilità di raggiungere e lei questa età.