Reprezentarea socială a bătrâneţii Abordând această problemă a reprezentării sociale asupra bătrâneţii şi bătrânilor, sugestivă pare a fi concluzia la care a ajuns Simona de Beauvoir: despre bătrâneţe ştie toată lumea, dar ce este ea cu adevărat numai bătrânii ştiu. In urma unei anchete efectuate pe un eşantion de 50 de persoane, cu structură stratificată s-au extras câteva concluzii: reprezentările sociale ale bătrânilor şi ale celorlalţi indivizi ce aparţin altor categorii de vârste sunt diferite, însă ele se îmbogăţesc odată cu înaintarea în vârstă şi chiar se apropie de imaginile bătrânilor prin acumularea de informaţie şi experienţă. Astfel, până la vârsta adolescenţei nepoţilor, bătrânii sunt bunicii minunaţi, înţelepţi, buni, generoşi, totdeauna mulţumind dorinţele acestora, mediind conflictele cu părinţii. Această imagine se menţine şi mai târziu, dar este eclipsată de noi constatări: zgârcenie, irascibilitate, neputinţă, incoerenţă, nerăbdare. Insă prima reprezentare este dominantă, păstrând rolul de a orienta în continuare comportamentul celor tineri în virtutea acelui sentiment de datorie pentru rolul bunicilor în creşterea şi îngrijirea nepoţilor, de respect pentru anii, nevoile, necazurile prin care au trecut, pentru "părul alb", de înţelegere chiar, pentru toate aceste modificări ce intervin la nivelul personalităţii bunicilor, ce ţin mai mult de afectiv şi mai puţin de cognitiv. Bătrâneţea înseamnă uzură, deteriorare, modificare, dar nu întotdeauna şi nu în primul rând boală. Sentimentul neputinţei se acutizează pe măsură ce regresia fiziologică se accentuează: posibilităţile de constatare a lumii exterioare fiind din ce în ce mai reduse, se instalează sentimentul de izolare, care sperie în cele mai multe cazuri. El însă are şi alte surse: pierderea rolului social, proiectiv, a prestigiului, a responsabilităţii sociale, a rolurilor şi statutelor în familie, abandonul în instituţiile de ocrotire. Bătrânii se tem de singurătatea în suferinţă şi, mai ales, de aceea din clipa morţii, pentru care, de altfel, se pregătesc material şi spiritual. Totuşi nu puţine sunt cazurile de autoizolare, de retragere din lume, din viaţa socială, dacă nu există motive suficient de puternice care să-i scoată din apatie, din blazare. Totodată, la vârsta a III-a s-a sesizat o anumită disonanţă cognitivă între valorile realităţii trecute pe care le regretă şi pe care le consideră superioare în comparaţie cu cele prezente, disonanţă pe care n-o mai pot echilibra pentru că mecanismele învăţării sunt afectate şi pentru că îi opreşte sentimentul că s-a schimbat ceva pe care nu pot şi nu vor să-l înţeleagă. Sentimentul de abandon constituie o faptă cu urmări deosebite asupra personalităţii abandonatului. Nimic nu poate justifica un asemenea gest întrucât, în general, în relaţiile interumane din cadrul familiei apar în prim plan aspecte de natură afectivă, care înglobează foarte multe elemente: afecţiune, mare apropiere sufletească, grijă, sprijin, puternică suferinţă şi atracţie interpersonală. Efectele psihotraumatizante ale abandonatului sunt incontestabile. Pentru menţinerea echilibrului psihologic, a sănătăţii psihice a individului, este necesară, în primul rând, menţinerea unor relaţii normale inter-familiale. Starea de abandonat se poate asocia cu instalarea unor stări depresive, a unor atitudini de autoizolare, de autodepreciere şi autodevalorizare, de aceea se impun măsuri de acţiune educaţional terapeutică, orientate în direcţie suportiv-compensatorie. Abandonul în lumea umbrelor trecutului, ce se extinde tot mai mult în comparaţie cu cea a prezentului care se îngustează, este adeseori singura modalitate de existenţă a celor vârstnici. Totuşi ei au nevoie de iubire şi mai pot încă să iubească, chiar dacă se tem să recunoască acest lucru. Bătrânii trebuie imaginaţi şi cunoscuţi prin prisma nevoilor, dorinţelor, sentimentelor şi intereselor lor; atunci poate îi vom înţelege mai bine şi îi vom ajuta mai mult.

Rappresentanza sociale della vecchiaia Affrontando questo tema della rappresentazione sociale della vecchiaia e della vecchiaia, la conclusione a cui è giunta Simona de Beauvoir sembra suggestiva: tutti conoscono la vecchiaia, ma solo gli anziani sanno cosa sia veramente. A seguito di un'indagine condotta su un campione di 50 persone, con una struttura stratificata, sono state tratte alcune conclusioni: le rappresentazioni sociali degli anziani e di altri individui appartenenti ad altre categorie di età sono diverse, ma si arricchiscono con l'età e si avvicina anche alle immagini degli anziani attraverso l'accumulo di informazioni ed esperienze. Così, fino all'adolescenza dei nipoti, gli anziani sono nonni meravigliosi, saggi, buoni, generosi, che soddisfano sempre i loro desideri, mediano i conflitti con i loro genitori. Questa immagine è mantenuta anche più tardi, ma è oscurata da nuove scoperte: avarizia, irascibilità, impotenza, incoerenza, impazienza.Ma la prima rappresentazione è dominante, mantenendo il ruolo di guidare ulteriormente il comportamento dei giovani in virtù di quel senso del dovere per il ruolo dei nonni nell'allevare e prendersi cura dei nipoti, nel rispetto degli anni, dei bisogni, dei guai che hanno attraversato, per "capelli bianchi", anche di comprensione, per tutti questi cambiamenti che avvengono a livello della personalità dei nonni, più affettiva e meno cognitiva. La vecchiaia significa usura, danni, cambiamenti, ma non sempre e non principalmente malattia. La sensazione di impotenza peggiora con l'aggravarsi della regressione fisiologica: le possibilità di ritrovare il mondo esterno sono sempre più ridotte, si instaura la sensazione di isolamento, che nella maggior parte dei casi spaventa. Ma ha anche altre fonti: la perdita del ruolo sociale, proiettivo, del prestigio, della responsabilità sociale, dei ruoli e degli statuti nella famiglia, l'abbandono nelle istituzioni di tutela. Gli anziani temono la solitudine nella sofferenza e, soprattutto, quella dal momento della morte, per la quale, inoltre, si preparano materialmente e spiritualmente.Tuttavia, ci sono molti casi di autoisolamento, di ritiro dal mondo, dalla vita sociale, se non ci sono ragioni abbastanza forti per tirarli fuori dall'apatia, dalla bestemmia. Allo stesso tempo, all'età di III anni, si è notata una certa dissonanza cognitiva tra i valori della realtà passata di cui si rammarica e che ritiene superiori rispetto a quelli presenti, dissonanza che non riesco più a bilanciare perché i meccanismi di apprendimento sono influenzati e perché impedisce loro di sentire che è cambiato qualcosa che non possono e non vogliono capire. Il sentimento di abbandono è un atto con speciali conseguenze sulla personalità dell'abbandono. Niente può giustificare un gesto del genere perché, in generale, nei rapporti interpersonali all'interno della famiglia compaiono in primo piano aspetti di natura affettiva, che racchiudono molti elementi: affetto, grande vicinanza, cura, sostegno, forte sofferenza e attrazione interpersonale. Gli effetti psicotraumatici degli abbandonati sono indiscutibili.Per mantenere l'equilibrio psicologico, della salute mentale dell'individuo, è necessario, prima di tutto, mantenere normali rapporti inter-familiari. Lo stato di abbandono può essere associato all'insediamento di stati depressivi, di atteggiamenti di autoisolamento, auto-deprezzamento e auto-svalutazione, pertanto sono necessarie misure di azione terapeutica educativa, orientate in una direzione solidale-compensativa. L'abbandono nel mondo oscuro del passato, che si espande sempre di più rispetto al restringersi del presente, è spesso l'unico modo di esistere per gli anziani. Eppure hanno bisogno di amore e possono ancora amare, anche se hanno paura di ammetterlo. Gli anziani devono essere immaginati e conosciuti attraverso i loro bisogni, desideri, sentimenti e interessi; allora forse li capiremo meglio e li aiuteremo di più.